Un formular online care nu poate fi parcurs
ușor din tastatură. Un text prea mic pentru a fi citit confortabil. O aplicație
în care informațiile importante sunt diferențiate doar prin culoare. Un mesaj
de eroare care spune că „ceva nu a funcționat”, fără să explice ce trebuie
făcut. Un sistem care închide sesiunea înainte ca utilizatorul să aibă
suficient timp pentru finalizarea operațiunii.
Niciuna dintre aceste situații nu a fost, cel
mai probabil, creată cu intenția de a exclude pe cineva.
Și totuși, efectul poate fi exact acesta.
Într-un mediu profesional în care accesul la program, pontaj, proceduri, instruire, comunicare internă sau realizarea efectivă a sarcinilor depinde tot mai mult de tehnologie, accesibilitatea digitală nu mai este o caracteristică secundară a unui sistem ci devine o condiție a participării profesionale.
Excluderea digitală nu presupune existența
unei intenții de a exclude
Când vorbim despre discriminare sau
excluziune, tindem să căutăm o acțiune explicită: cineva a interzis, a refuzat
sau a limitat accesul unei persoane.
În mediul digital, barierele pot funcționa
diferit.
O aplicație poate fi creată după aceleași
reguli pentru toți și, cu toate acestea, să fie mult mai dificil de utilizat de
anumite persoane. Motivul este simplu: tratamentul identic nu produce
întotdeauna acces egal.
Un angajat cu vedere redusă poate avea
dificultăți în citirea unei interfețe cu font foarte mic și contrast
insuficient. O persoană cu dificultăți de motricitate poate întâmpina probleme
dacă anumite acțiuni necesită mișcări foarte precise. Pentru cineva cu
dificultăți de citire sau procesare, un ecran încărcat cu informații și
instrucțiuni complexe poate transforma o operațiune simplă într-un proces
solicitant.
Dar accesibilitatea nu îi privește numai pe
oamenii cu dizabilități permanente.
O mână imobilizată temporar, oboseala
vizuală, utilizarea unui dispozitiv într-un spațiu foarte luminos, zgomotul
care împiedică ascultarea unui material video sau simplul proces de îmbătrânire
pot modifica felul în care interacționăm cu tehnologia.
Aceasta este una dintre ideile importante ale designului incluziv: nevoile utilizatorilor sunt diverse, iar limitările pot fi permanente, temporare sau situaționale.
„Funcționează” nu este același lucru cu
„poate fi folosit”
Din perspectivă tehnică, o platformă poate
funcționa impecabil. Serverul răspunde, informația este salvată, butoanele
execută comenzile corecte.
Dar aceasta este doar o parte a experienței.
Să presupunem că pentru confirmarea unei
operațiuni există un buton foarte mic, greu de identificat pe ecran. Funcția
există și funcționează. Dacă însă o parte dintre utilizatori nu o pot
identifica sau activa cu ușurință, avem o problemă de accesibilitate.
Diferența poate fi formulată simplu:
funcționalitatea ne spune ce poate face
sistemul; accesibilitatea ne spune cine poate folosi efectiv ceea ce sistemul
poate face.
În activitatea profesională, diferența are
consecințe concrete. Un instrument inaccesibil poate încetini munca, crește
numărul erorilor, determina solicitarea repetată de ajutor sau chiar conduce la
redistribuirea unor sarcini către colegii care „se descurcă mai bine”.
În acel moment, o problemă de design începe să producă efecte organizaționale.
Când designul presupune existența unui
„utilizator standard”
Multe bariere apar pentru că sistemele sunt
construite pornind, implicit, de la imaginea unui anumit utilizator: vede bine,
aude bine, poate utiliza cu precizie mouse-ul sau ecranul tactil, citește
repede, înțelege instrucțiunile fără dificultate și poate procesa mai multe
informații simultan.
În realitate, forța de muncă nu este omogenă.
Persoanele au vârste, experiențe, capacități,
niveluri de alfabetizare digitală și modalități de procesare diferite. Tocmai
de aceea, un sistem proiectat pentru un utilizator imaginar „mediu” poate crea
dificultăți pentru foarte mulți utilizatori reali.
Aici intervine principiul accessibility by
design – accesibilitate integrată încă din etapa de proiectare.
Ideea este mai eficientă decât corectarea individuală a fiecărei probleme după apariția ei: în loc să așteptăm ca cineva să spună „nu pot folosi această funcție”, încercăm de la început să construim instrumente care pot fi utilizate în cât mai multe situații.
Uneori, soluția pentru accesibilitate îi
ajută pe aproape toți
Unul dintre cele mai interesante efecte ale
designului accesibil este că soluțiile create pentru eliminarea unei bariere
pot îmbunătăți experiența unui grup mult mai larg.
Subtitrările sunt indispensabile pentru unele
persoane cu deficiențe de auz. Dar sunt utile și unui angajat care urmărește un
material într-un spațiu zgomotos sau într-un loc în care nu poate activa
sunetul.
Un contrast vizual bun ajută persoanele cu
anumite deficiențe de vedere, dar și pe cineva care folosește un dispozitiv în
lumină puternică.
Butoanele suficient de mari și bine
delimitate sunt importante pentru persoanele cu anumite dificultăți motorii,
dar reduc erorile și pentru utilizatorii care lucrează rapid pe un ecran
tactil.
Instrucțiunile clare sprijină persoanele care
întâmpină dificultăți de procesare, dar fac munca mai ușoară pentru aproape
toată lumea.
Prin urmare, accesibilitatea nu trebuie privită exclusiv ca o adaptare pentru „câteva cazuri speciale”. De multe ori, un design mai accesibil este pur și simplu un design mai bun.
Barierele mici se pot transforma în
dezavantaje profesionale
Problema devine mai serioasă atunci când
accesibilitatea influențează felul în care este evaluată persoana.
Un angajat realizează mai lent o operațiune
într-un sistem dificil de utilizat și poate fi perceput drept mai puțin
eficient. Altul cere frecvent ajutor și poate fi considerat insuficient de
autonom. O altă persoană evită anumite funcții și este etichetată drept
„rezistentă la tehnologie”.
Dar dacă eliminarea unei bariere de design
modifică performanța, atunci trebuie să ne întrebăm cât din dificultatea
inițială aparținea, de fapt, persoanei.
Aceasta este o întrebare esențială pentru echitatea digitală.
Nu putem evalua corect competența unei
persoane fără să analizăm și condițiile în care îi cerem să o demonstreze.
Un sistem prost adaptat diversității
utilizatorilor poate transforma o barieră tehnologică într-un aparent deficit
individual.
Accesibilitatea nu poate începe după apariția
problemei
O organizație poate reacționa atunci când un
angajat semnalează o dificultate. Dar există o limită a acestei abordări:
presupune că persoana identifică problema, știe că poate cere o adaptare și se
simte suficient de confortabil pentru a face acest lucru.
Nu întotdeauna se întâmplă așa.
Unii oameni găsesc singuri soluții
alternative. Alții cer ajutor colegilor. Unii lucrează mai lent. Alții evită
funcția problematică. Bariera există, dar rămâne invizibilă pentru organizație.
De aceea, o abordare preventivă este mai
solidă. Înainte de introducerea sau actualizarea unui instrument digital, pot
fi analizate aspecte aparent simple: lizibilitatea informației, contrastul,
dimensiunea și poziționarea elementelor interactive, utilizarea subtitrărilor,
claritatea instrucțiunilor, posibilitatea navigării în moduri diferite și
timpul oferit pentru finalizarea operațiunilor.
La fel de importantă este testarea cu utilizatori diferiți. O echipă tehnică poate confirma că sistemul funcționează. Utilizatorii reali pot arăta dacă sistemul poate fi folosit.
De la adaptarea persoanei la eliminarea
barierei
Într-o cultură organizațională centrată
exclusiv pe adaptarea individuală, întrebarea este adesea:
„Cum îl învățăm pe acest angajat să se
descurce mai bine cu sistemul?”
Într-o abordare incluzivă apare și o a doua
întrebare:
„Ce putem schimba în sistem pentru ca această
barieră să nu mai existe?”
Cele două perspective nu se exclud.
Competențele digitale trebuie dezvoltate, iar oamenii au nevoie să învețe
instrumente noi. Dar instruirea nu poate compensa orice problemă de
accesibilitate.
Nu are sens să cerem utilizatorului să devină permanent mai priceput în depășirea unor obstacole pe care tehnologia nu ar fi trebuit să le creeze.
Accesibilitatea este parte a unei
digitalizări responsabile
Pe măsură ce tehnologia devine infrastructură
a muncii, modul în care sunt proiectate sistemele influențează cine poate
participa autonom, cine are nevoie de sprijin suplimentar și cine riscă să
rămână în urmă.
De aceea, accesibilitatea digitală nu ar
trebui tratată ca o verificare tehnică realizată la finalul unui proiect și
nici exclusiv ca răspuns la nevoile unei categorii restrânse de utilizatori.
Este o componentă a calității procesului de
digitalizare.
Un sistem cu adevărat performant nu este doar
rapid, stabil și eficient. Este un sistem care poate fi utilizat de oameni
diferiți, în condiții diferite, fără bariere care ar putea fi eliminate
printr-o proiectare mai atentă.
Pentru că excluderea digitală nu începe
întotdeauna cu o ușă închisă. Uneori începe cu un buton pe care nu îl poți
vedea, o instrucțiune pe care nu o poți înțelege sau o funcție pe care nu o
poți utiliza în aceleași condiții ca ceilalți.
Iar faptul că nimeni nu a intenționat să creeze acea barieră nu înseamnă că efectul ei nu este real.
Acest articol face parte din campania „Munca în era digitală”, derulată în cadrul proiectului DigiCOMP – Competențe Digitale pentru Locuri de Muncă Incluzive și Sustenabile (SMIS 336814).
Succesul se construiește prin parteneriate. Vino alături de noi și descoperă cum participarea la proiectul DigiCOMP poate contribui real la dezvoltarea ta profesională și cum provocările digitale deschid noi oportunități.
FĂ CLICK SPRE VIITOR ALĂTURI DE DIGICOMP.