Atunci când cel mai mare obstacol în dezvoltarea competențelor digitale nu este tehnologia, ci convingerea că „nu sunt capabil”
În dezbaterile despre transformarea digitală sunt analizate frecvent bariere precum lipsa infrastructurii, costurile tehnologiei, accesul limitat la echipamente sau nevoia de formare profesională. Mai puțin vizibilă, dar la fel de importantă, este o altă barieră: modul în care oamenii ajung să creadă despre ei înșiși că nu sunt capabili să utilizeze tehnologia.
Această situație poate fi descrisă prin conceptul de auto-discriminare digitală – procesul prin care o persoană își limitează singură participarea la activități care implică tehnologia deoarece consideră că nu are competențele necesare, că este „prea în vârstă”, că „nu a fost făcută pentru calculatoare” sau că inevitabil va greși.
Nu este vorba despre lipsa inteligenței sau a capacității de învățare. Este vorba despre un mecanism psihologic construit în timp, alimentat de experiențe negative, comparații sociale și stereotipuri repetate suficient de des încât să fie acceptate ca adevăruri.
În multe organizații, auto-discriminarea digitală produce efecte mai mari decât lipsa tehnologiei.
Cum apare auto-discriminarea digitală?
Foarte puțini oameni spun direct: „Refuz să învăț.”
Mult mai frecvent apar afirmații precum:
• „Lasă că face colegul, el se pricepe.”
• „Eu sunt prea bătrân pentru aplicațiile astea.”
• „Am greșit o dată și nu mai vreau să încerc.”
• „Nu vreau să mă fac de râs.”
• „Sigur apăs unde nu trebuie.”
• „Nu mă descurc cu tehnologia.”
• „Nu este pentru mine.”
La prima vedere, aceste expresii par simple remarci. În realitate, ele descriu începutul unui proces prin care persoana renunță voluntar la oportunități de învățare.
Fiecare evitare reduce experiența practică. Lipsa experienței scade încrederea. Încrederea redusă conduce la evitarea următoarei situații similare.
Astfel se formează un cerc vicios din care este tot mai dificil să ieși.
Cercul vicios al lipsei de încredere
Auto-discriminarea digitală urmează adesea un mecanism previzibil.
Persoana întâlnește o aplicație nouă.
Are emoții și nu este sigură că va reuși.
Preferă să lase alt coleg să execute sarcina.
Nu exersează.
Nu acumulează experiență.
Convingerea că „nu poate” devine tot mai puternică.
La următoarea schimbare tehnologică, evitarea apare și mai rapid.
În timp, persoana nu mai evită doar aplicația respectivă, ci începe să evite orice situație care presupune utilizarea tehnologiei.
Problema nu este lipsa competenței inițiale.
Problema este lipsa experienței care ar fi putut produce competența.
De unde provin aceste convingeri?
Auto-discriminarea digitală rareori apare spontan.
Ea este construită din experiențe repetate.
Uneori începe în școală, atunci când cineva a fost etichetat drept „mai slab” la informatică.
Alteori apare la primul loc de muncă, când explicațiile au lipsit, iar greșelile au fost sancționate public.
Există situații în care colegii, din dorința de a ajuta, spun:
„Lasă că fac eu, este mai simplu.”
Deși intenția este pozitivă, efectul poate fi opus.
Persoana nu învață.
Nu exersează.
Nu își dezvoltă autonomia.
În timp, începe să creadă că într-adevăr nu este capabilă.
Și organizația poate contribui involuntar la acest fenomen atunci când distribuie automat sarcinile digitale către „cei care se pricep”, fără să ofere tuturor șansa de a învăța.
Nu este vorba despre vârstă
Unul dintre cele mai puternice mecanisme de auto-discriminare este asocierea competenței digitale cu vârsta.
Mulți adulți afirmă:
„La vârsta mea nu mai învăț.”
Totuși, cercetările privind învățarea adulților arată exact contrariul.
Adulții pot învăța eficient atunci când:
• înțeleg utilitatea practică;
• învață într-un ritm adecvat;
• pot exersa;
• sunt respectați;
• greșeala este tratată ca etapă a învățării;
• experiența lor profesională este valorificată.
Creierul adult nu încetează să învețe.
Se schimbă doar modul în care învață.
Adultul are nevoie să înțeleagă sensul activității, nu doar pașii tehnici.
Sindromul impostorului digital
Există persoane care utilizează zilnic tehnologia și totuși afirmă:
„Nu mă pricep.”
Acest fenomen seamănă cu ceea ce psihologia numește sindromul impostorului.
Persoana își minimizează permanent competențele și consideră că succesul este întâmplător.
În domeniul digital, acest lucru poate însemna:
• evitarea responsabilităților noi;
• refuzul promovării;
• neparticiparea la cursuri deoarece „ceilalți sunt mai buni”;
• lipsa inițiativei;
• dependență excesivă de colegi.
Paradoxal, uneori cei care afirmă cel mai des că „nu se pricep” utilizează deja numeroase competențe digitale fără să le recunoască.
Ei comunică online.
Organizează informații.
Utilizează aplicații bancare.
Fac programări digitale.
Completează formulare electronice.
Caută informații.
Protejează parole.
Rezolvă probleme simple.
Cu toate acestea, imaginea despre propriile competențe rămâne negativă.
Ce pierde persoana?
Auto-discriminarea digitală nu afectează doar relația cu tehnologia.
Ea poate influența întregul parcurs profesional.
Persoana poate evita:
• participarea la cursuri;
• proiectele noi;
• promovarea;
• responsabilitățile suplimentare;
• colaborarea;
• schimbarea locului de muncă;
• dezvoltarea profesională.
În timp, diferența dintre competențele reale și cele utilizate efectiv devine din ce în ce mai mare.
Nu pentru că persoana nu poate.
Ci pentru că nu mai încearcă.
Ce pierde organizația?
Organizațiile care nu observă auto-discriminarea digitală pierd resurse importante.
Experiența profesională rămâne nevalorificată.
Sarcinile sunt concentrate asupra unui număr redus de persoane.
Crește dependența de „colegul care știe calculator”.
Scade reziliența organizației.
Se dezvoltă conflicte între generații.
Se reduce disponibilitatea pentru schimbare.
În plus, persoanele care se auto-exclud tind să participe mai puțin la procesele de inovare și să contribuie mai rar cu idei, chiar dacă experiența lor profesională este valoroasă.
Cum poate fi întrerupt cercul?
Primul pas este schimbarea limbajului.
În locul afirmației:
„Nu mă pricep.”
poate apărea:
„Încă învăț.”
În locul expresiei:
„Nu pot.”
poate apărea:
„Am nevoie de puțin exercițiu.”
Aceste diferențe aparent mici modifică percepția asupra propriei capacități.
Al doilea pas este exersarea.
Competența nu apare înaintea experienței.
Experiența produce competența.
Al treilea pas este solicitarea sprijinului.
Ajutorul nu trebuie privit ca dovadă de slăbiciune, ci ca etapă normală a procesului de învățare.
Al patrulea pas este recunoașterea progresului.
Persoanele tind să observe ceea ce încă nu știu și uită să observe ceea ce au învățat deja.
Privită retrospectiv, evoluția este adesea mult mai mare decât pare.
Rolul colegilor și al managerilor
Combaterea auto-discriminării digitale nu este exclusiv responsabilitatea persoanei.
Mediul organizațional contează enorm.
Managerii și colegii pot contribui prin:
• explicații fără ironie;
• răbdare;
• demonstrații practice;
• feedback constructiv;
• distribuirea echilibrată a sarcinilor digitale;
• încurajarea întrebărilor;
• aprecierea progresului, nu doar a performanței finale.
Cea mai eficientă întrebare nu este:
„Cum de nu știi asta?”
Ci:
„Cum te pot ajuta să înveți?”
Această schimbare de perspectivă transformă cultura organizațională.
Auto-discriminarea și egalitatea de șanse
Auto-discriminarea digitală are legături directe cu egalitatea de șanse.
O persoană care renunță singură la oportunități deoarece consideră că nu este suficient de competentă poate ajunge să beneficieze mai puțin de formare, promovare sau dezvoltare profesională.
Combaterea acestui fenomen presupune:
• acces egal la învățare;
• evaluarea competențelor reale;
• eliminarea stereotipurilor;
• valorizarea experienței;
• încurajarea participării tuturor.
Transformarea digitală devine astfel nu doar un proces tehnologic, ci și unul profund uman și incluziv.
Legătura cu proiectul DigiCOMP
Activitățile desfășurate în cadrul proiectului DigiCOMP urmăresc dezvoltarea competențelor digitale într-un mediu sigur, în care participanții sunt încurajați să învețe fără teama de a fi comparați sau etichetați.
Evaluarea inițială nu urmărește identificarea celor „buni” și a celor „slabi”, ci stabilirea punctului de plecare pentru fiecare participant.
Formarea este construită astfel încât progresul să fie posibil indiferent de biografia digitală, experiența profesională sau vârstă.
DE REȚINUT
Cel mai mare obstacol în dezvoltarea competențelor digitale nu este întotdeauna lipsa tehnologiei.
Uneori este convingerea că nu mai putem învăța.
Această convingere poate fi schimbată.
ÎNTREBARE DE REFLECȚIE
De câte ori ai renunțat să încerci o aplicație, un echipament sau un sistem nou deoarece ai crezut, înainte de a începe, că nu vei reuși?
IDEEA CENTRALĂ
Auto-discriminarea digitală începe în momentul în care renunțăm singuri la oportunitatea de a învăța. Transformarea digitală devine posibilă atunci când înlocuim teama cu exercițiul, comparația cu progresul și etichetele cu încrederea că dezvoltarea competențelor este posibilă pe tot parcursul vieții.
Acest material face parte din campania TSPO „DE LA
ANALOG LA DIGITAL – Patru generații în era transformării digitale”,
realizată în cadrul proiectului DigiCOMP – Competențe Digitale pentru Locuri
de Muncă Incluzive și Sustenabile, cod SMIS 336814, cofinanțat din
Fondul Social European Plus prin Programul Educație și Ocupare 2021–2027.
Descoperă resursele campaniei în Centrul de Resurse DigiCOMP și află cum poți participa la activitățile de dezvoltare a competențelor digitale.
Pentru informații
suplimentare, trimiterea unei solicitări de participare sau detalii despre
calendarul formării scrie-ne la digicomp.adds@gmail.com și urmărește pagina de Facebook.
FĂ CLICK SPRE VIITOR ALĂTURI DE DIGICOMP.